M-a privit lung..
s-a apropiat și ne-am salutat
apoi m-a îmbrățișat parcă cu ezitare:
“Când zâmbești, parcă îl văd.. știi tu…
..pe tatăl tău.. Iartă-mă..
..dar și când stai serioasă, tot cu el semeni.”
Știam. Mi s-a mai spus. Dar azi, parcă mi s-a spus pentru prima oară. De parcă nu mai auzisem niciodată cât de mult semănăm, aș fi vrut să nu se oprească din a enumera trăsăturile fetei mele care îi aminteau de tata.. dar ochii mei probail m-au trădat și de data asta.
Deși am început anul nou de 5 zile, până azi parcă încă nu începuse. Ceva parcă lipsea? Sau poate faptul ca e prima zi în care sunt liniștită și simt că mă odihnesc.. sau poate..? În ce alt mod aș putea să-mi fi dorit să închei primul sabat din 2019 decât cu un așa compliment?
De 30 de luni, prin ochii meii calendarul se vede altfel. Zilele se măsoară în momente, săptămânile în amintiri și am învățat să le număr în sens invers. Dintr-o dată, ceea ce erau doar numere pe hârtie au devenit comori în timp. Și timpul trecut, ba chiar cel prezent, acum are diferite unități de măsură. Când paharul de dor se prea umple și ajunge să dea peste, când inima-mi e îngenunchiată de prea multă povară, atunci aleg să măsor timpul cu unități de măsură care să arate spre veșnicie. Chiar dacă se întâmplă ca obrajii să îmi fie brăzdați câteodată de dâre sărate, aleg să mă gândesc la marea de cristal (dacă e mare, atunci trebuie să fie și sărată, nu?). Când inima îmi este îngenunchiată de prea mult, de prea dor, aleg să îmi amintesc de faptul că timpul petrecut pe genunchi e ca privitul pe fereastră. De ce privitul pe fereastră, te intrebi. Știu, de departe poate părea o pierdere de timp, un lucru inutil și poate fanatic. Dar ai încercat vre-odată să-ți lași ochii să se odihnească privind un vârf de munte, sau un apus glorios, sau un răsărit corolat? Sau poate o pădure de conifere ninse, sau fulgi jucăiși în lumina lunii? Dacă nu accepți să mi te alături la fereastră, poți irosii mult timp, și energie și judecăți încercând să mă convingi că privitul pe fereastră este pierdere de timp. Nu ai cum să guști din magia pierderii mele de timp dacă nu accepți măcar să încerci să te apropii de fereastra prin care sufletul meu e renăscut. Dar până atunci pot doar să îți povestesc cum în momentele petrecute așa, la fereastră, pe genunchi, sufletul meu se reîncarcă.
Așa se face că atunci când inima începe iar să lăcrimeze, aleg dorul, dragul, recunoștința și credința să-mi îmbrățișeze toate celelalte trăiri și să le limpezească. Acum, ori de câte ori sunt tentată să mă gândesc că au trecut 30 de luni de când inima lui a încetat să bată, aleg să mă gândesc că sunt cu 30 luni mai aproape de reuniunea cea mare. Evident că asta nu poate aduce instant vindecare amorțelii din inimă, nici nu usucă ochii mai repede, nici nu face povara mai ușoară. Dar îndulcește zilele. Și astfel, având ochii îndreptați spre veșnicie parcă momentul revederii nu se mai simte atât de departe. Și-așa, amorțită dar visătoare și plină de speranță, mă prind cu și mai mult drag de amintiri.. și toate, mici sau mari, recente sau de demult, sunt demne de împodobit memoria cu ele.
Când sufletul ți-e zdrobit în 1000 de bucăți sub povara prea grea a unei pierderi, îți rămân două variante: fie poți să te concentrezi pe durere, fie poți să lași durerea să fie înconjurată de bucurie și speranța. Poți să alegi să te concentrezi pe cât de mult doare să-ți simți sufletul, ca-ntr-o oglinda, zdrobit în 1000 de bucâți sau poți să alegi bucuria, recunoștința, speranța și să îți legi rănile cu ele. Aleg să mă bucur de fiecare detaliu al amintirilor pe care le am cu tata. Ele sunt o moștenire de neprețuit. Aleg recunoștința pentru că știu că am avut un tată fantastic, un om cu iubire de oameni și de Dumnezeu și un exemplu de dragoste a cărui izvor nu putea fi decât în Hristos. Așa că în loc să mă concentrez pe durere, regret și teamă, aleg să le simt prin prisma recunoștinței pentru momentele frumoase pe care le-am trăit cu el înainte ca inima lui să înceteze să mai bată. Și aleg speranța. Da, speranța. Cred ca este cea mai puternică forță, din univers, după dragoste. Speranța revederii și încrederea în promisiunile lui Dumnezeu este probabil cel mai bun superglue din lume, care e in stare să păstreze inima în formă și funcțională deși vorbim de 1000 de bucatețe care par că se vor împrăștia cu cea mai delicată mișcare.
Așa se face că la mine în calendar este sărbătoare. Nu fac postare pe facebook sau pe blog pentru fiecare aniversare ce o serbez. Deși extraverta din mine ar vrea să urle de pe acoperiș fiecare trăire care mă încearcă, am învățat că unele lucruri se simt mai bine în taină. Și asta, nu din egoism sau vre-un semn de traziție spre introvertism.. ci din teamă. Da, probabil ridici din sprancene pentru că noi ăștia sangvinii avem tendința de a crea o imagine de invincibili. Dar ghici ce, nu suntem. Și da, știm și noi ce este teama. Aici este vorba de teama aceea.. că un lucru de preț, deși împărtășit cu toată inima, odată făcut auzibil ajunge să își piardă din valoare. Nu pentru că împărtășindu-l s-ar putea cumva împuțina, sau că s-ar devaloriza făcând parte și altuia de el. Ci pentru că împărtășindu-l s-ar putea să nu fie privit cu prețuirea ce i se cuvine, ba chiar poate disprețuit într-un anume fel. Cu toate astea, așa suntem noi sangvinii, noi trăim să împărtășim, pentru că prin împartpșit deschidem ușa sufletului nostru și arătăm în același timp că ne pasă; ce e drept, prea mult uneori.
Dar azi, vreau să sărbătoresc cu zgomot. Nu vreau să mă gândesc la teamă. Vreau să fac zgomot nu ca să mă laud ci pentru că bucuria neîmpărtășită e tristă. Vreau să pot sărbători cu zgomot, dar nu e acelasi zgomot vesel care sună a chiuitură. Ci mai degrabă azi, o să fie zgomotul tastaturii care mă ajută să materializez sărbătoritul de azi în gânduri așternute pe hârtie. Ei bine, e drept, hârtie virtuală.
Deși poate părea sumbru, azi eu sărbătoresc. Sărbătoresc bogăția de amintiri pe care tata le-a lăsat în urmă, felul în care el a trăit pentru Dumnezeu și determinarea cu care a lucrat, pentru ca oamenii cu care intra în contact să cunoască adevărul și dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Azi, sărbătoresc minunea faptului că în mine port o parte din el, iar cei din jur văzându-mă își pot aminti de viața și misiunea lui. Și mai mult decât atât, sărbătoresc faptul că moștenirea pe care mi-a lăsat-o rămâne ca o busolă care îmi amintește că suntem călători pe acest pământ și că misiunea noastră este să arătăm lumii direcția Cerului.
Vreau să stii, dragă cititorule, că durerea, bucuria, sărbătoarea, plânsul, zâmbetul, căderea pe genunchi și pacea pot să coexiste și fac viața sa fie, deși imperfectă, un mare motiv de sărbătoare. Rugăciunea mea pentru anul în care am intrat este aceasta: deși poate nu va fi întotdeauna ușor, să nu ne oprim din a găsi motive de recunoștință și sărbătoare. Eu vreau să văd binecuvântare în fiecare crăpătură a inimii mele, mă rog să pot să trăiesc cu pasiune, să iubesc necondiționat, să vorbesc mai puțin și să-mi pese prea mult, să îl iubesc pe Dumnezeu așa cum a făcut-o tata și să mă lipesc atât de mult de EL, încât nimic din lumea asta să nu mă poată distrage și să pot ajunge să mi se spună, cum am auzit astăzi: “Când mă uit la felul cum trăiești, parcă îl văd pe Tatăl tău ceresc.”
unfolding dream 